Scriitoarea franceză Brigitte Giraud a surprins critica literară prin romanul cu tentă autobiografică Viaţa la viteză maximă, pentru care a şi obţinut Premiul Goncourt în anul 2022, cu sublinierea persuasivă a lui Didier Decoin, Preşedintele Academiei Goncourt: „Un roman de o fină profunzime, care ridică întrebări despre sensul destinului”. Le monde des livres a caracterizat-o astfel: „Viaţa la viteză maximă este o carte luminoasă, vibrând de dragoste (…) ca o ultimă îmbrăţişare”. Din multitudinea de referinţe critice am ales-o pe aceasta pentru că pare a da un alt sens atmosferei romanului dedicat soţului ei mort într-un accident de motocicletă, de unde, iniţial, atmosfera ar trebui analizată în cheia tragicului. Vibraţia emoţională este plasată în prim-plan şi devine radiantă pentru fiecare secvenţă narativă, dar se detaşează cu evidenţă starea de trăire dramatică a unei poveşti dintr-o dimineaţă de august, care ar fi putut fi altfel dacă… Şi aici începe şirul de „dacă”, un fir roşu al întregului roman, care are ca titluri de capitole întrebările la condiţional trecut. Brigitte Giraud este adepta flash-urilor emoţionale, a povestirilor cu impact scontat, argument fiind obţinerea Premiului Goncourt pentru proză scurtă în anul 2007 cu volumul L’amour est trčs surestimé.

Romanul Viaţa la viteză maximă derulează în sens invers povestea tragică a soţului, căutând să configureze reţeaua de vinovăţie a alegerii, ceea ce ar pune sub semnul întrebării valoarea deciziei personale versus destin predestinat. Simbolul central este însă o realitate care destructurează şi reconstruieşte visuri despre echilibrul emoţional: casa. Este centrul viziunii despre lume, este locul care îi protejează împotriva agitaţiei cotidiene a lumii moderne şi reprezintă spaţiu fără poluare. Destinul va face însă ca această oază de linişte să fie demolată pentru a se construi un cartier rezidenţial, iar prin „inima” casei va trece un drum. Tema drumului este o altă temă în subsidiar, derulată spre a conduce la definirea unei stări de spirit: refuzul de a accepta realitatea morţii timp de douăzeci de ani, refuzul de a se desprinde din tumultul întrebărilor existenţiale şi mai ales al acestei „realităţi la condiţionalul trecut”. Fără acest echilibru, care este mediul familial într-un spaţiu amenajat pentru stabilizarea stărilor emoţionale, viaţa va fi la viteza maximă, o derulare frenetică sub imperiul deciziilor şi al oboselii, uitându-se esenţialul: a trăi un timp al armoniei. „Când se produce o dramă, faci cale-ntoarsă, revii să bântui locurile, faci reconstituirea. Vrei să înţelegi originea fiecărui gest, a fiecărei decizii” (p.19). Cu această ţintă a restituirii relaţiei cauză-efect autoarea constată cu tristeţe: „Sociolog, poliţist sau scriitor, nici tu nu mai ştii, delirezi, vrei să pricepi cum ajungi o cifră în statistici, o virgulă în marele tot. Deşi te credeai unic şi nemuritor” (p.19).

Romanul este construit pe exacerbarea unui sentiment: „Bucuria de a fi martor şi confident”(p. 115). Apelând la reconstituire, scriitoarea disecă fiecare secvenţă cu acribia celui care nu este mulţumit cu evidenţa faptelor şi atunci formulează un şir de „dacă”: „Dacă n-aş fi vrut să vând apartamentul. Dacă nu m-aş fi încăpăţânat să vizitez această casă./ Dacă n-aş fi primit cheile în avans. (…) dacă fratele meu nu şi-ar fi lăsat în acest garaj motocicleta în săptămâna în care a avut concediu (…). Dacă ar fi plouat” (pp. 17-18).

Întreaga poveste a destinului scriitoarei este o reconfigurare a cercului care include repetitiv acest condiţional la optativ perfect: „Pentru ultima oară parcurg faptele, aşa cum dai roată unei case înainte de a închide uşa definitiv. Fiindcă ea, casa, se află în centrul a ceea ce a provocat accidentul” (p. 16). Finalul este „rotund”: „Au trecut 20 de ani şi memoria mea este ciudată. Mi se întâmplă să te pierd, te las să ieşi din mine”; „Să părăsesc casa înseamnă şi să te las să pleci” (pp.186-187). Timp de un an a suferit o post-traumă. După douăzeci de ani rămân întrebările. „Poţi să găseşti sens în orice succesiune a realităţii”, ne asigură scriitoarea, lăsând însă întrebările să subziste în memoria afectivă. Întregul roman este o analiză a sentimentului de culpabilizare, nu este o repunere în continuitate. Autoarea desenează în tuşa groasă un punct focal şi raze (întrebări formulate însă disimulat), care pornesc din acel fapt dramatic, moartea tânărului motociclist, soţul ei, şi încearcă să formuleze răspunsuri ipotetice. Este un fir al Ariadnei care se înfăşoară formând un ghem de relaţii circumstanţiale, decizii care schimbă cursul vieţii. La final, acest „ghem” de întâmplări este lăsat în casa – spaţiu familial şi dramatic emoţional, care va fi demolată. Trecutul, o dată reconstituit, este lăsat în voia destinului şi a vieţii comunitare, alta decât cea a claustrării în sentimental culpabilizării.

Până în acest moment al naraţiunii, scriitura este cursivă, afectiv restitutivă, care se parcurge cu interesul descoperirii răspunsurilor la acel şir de „dacă”, o realitate la condiţionalul optativ perfect şi mai ales cu prezenţa obsesivă a conjuncţiei subordonatoare „dacă”. În aceasta rezidă, de fapt, noutatea scriiturii, natura naraţiunii susţinute de fluxul interogativ: care a fost resortul tragediei, alegerea personală sau predestinarea? Chiar şi numai pentru acest mod de redare a subiectului romanului, scriitura ar fi suscitat interes. Dar Brigitte Giraud lasă la final, ca într-un veritabil polisier imaginea care întoarce întreg demersul făcut pentru a afla cauza dramei: este imaginea păstrată în memoria afectivă, atunci când îl surprinde pe soţ în baie, pe podea, cu un surâs complice şi o întrebare care demonstrează insatisfacţia camuflată că soţia i-a aflat secretul. Autoarea nu defineşte această imagine, lasă spre deducţie sensul gesturilor tânărului surprins într-un act care ar fi trebuit să rămână secret. Privirea şi surâsul complice, replicile circumstanţiale, secretul devoalat parţial şi mai ales gestul de surprindere, deci de necunoaştere a unui detaliu de viaţă personală care ar motiva excesul pentru viaţa la viteza maximă – toate se reunesc într-un nou „ghem” de întrebări care vor fi însă anulate de demolarea casei-simbol, în esenţă uitarea intenţionată a unui trecut, a unei vieţi trăite cu sentimentul vinovăţiei personale. Şi, astfel, Brigitte Giraud construieşte impresionant un roman „bulversant”.

Stilul naraţiunii autoarei franceze aminteşte de critica lui Jean-Pierre Richard, critica tematistă, în care cuvintele cheie sunt le glissement şi le clivage. Figura richardiană este clivarea. Este reordonarea textului după ce l-a disociat, l-a decupat, apoi apare dorinţa de a-l repune în continuitate, de a-l reconstitui, de unde şi le glissement după le clivage. Şi astfel se ajunge la sens, momentul dezvăluirii, descoperirii secretului ascuns în operă. Brigitte Giraud pare a şti acest fel de critică tematică, o anticipează şi îşi scrie textele spre a întâmpina orizontul de aşteptare al criticului literar adept al criticii richardiene. Este un plan de carieră literară, pe care autoarea franceză l-a construit timp de peste două decenii şi l-a materializat în cele 10 romane publicate şi apreciate prin acordarea de distincţii remarcabile.

Brigitte Giraud marchează numărul 13 în istoria Premiului Goncourt când o femeie primeşte acest premiu în 120 de ani. Romanele sale anticipau această performanţă, autoarea rămânând fidelă unor teme tratate cu sensibilitate, de la dragoste supraestimată, la anul straniu şi o zi de curaj, sintagme care au anunţat romane ce au fost premiate cu Prix Wepler, Prix Jean Giono şi, firesc, de două ori Premiul Goncourt, pentru proza scurtă şi, mai apoi, pentru roman. Este un parcurs memorabil pentru Brigitte Giraud, care are în faţă încă multe decenii de creaţie şi de la care se aşteaptă continuarea fluxului emoţional al naraţiunilor care invită la reflecţii asupra destinului uman.